Lavinia Bălulescu | Bursele și rezidențele Cărturești | Fragment în premieră

Lavinia Bălulescu este câștigătoarea Burselor și rezidențelor Cărturești, pentru proză scurtă, la ediția 2. Scriitoarea ne împărtășește un fragment din cartea la care lucrează, dar și unul dintre cele mai importante momente din viața sa.

Într-o lume în care din păcate am lăsat mereu pe ultimul loc scrisul, din lipsă de timp, [bursa] a însemnat că pot face ceva pentru a schimba lucrurile. Cel puțin pentru o vreme voi purta cu mine o doză generoasă de încredere și de gânduri bune pe care mă bazez pentru a-mi duce mai departe proiectele literare.   

💬 Lavinia Bălulescu

A fost o mare bucurie să aflu că mă număr printre câștigătorii celei de-a doua ediții a programului de Burse și rezidențe de creație literară Cărturești, în parteneriat cu Pro Patrimoniu și Asociația Maria. Am încercat să particip și la prima ediție, atunci când m-am aflat pe lista de așteptare. Mă bucur că am mai trimis un text și la a doua ediție a programului și le mulțumesc atât organizatorilor, cât și membrilor juriului.

Ceva a mers totuși diferit pentru mine în cazul acestui program, comparativ cu ce s-a întâmplat cu ceilalți câștigători. Adevărul e că, deși m-aș fi bucurat nespus să o fac, nu am mers în rezidență, ci am ales să scriu de acasă. De ce? Răspunsul e simplu. În aceeași perioadă în care am aflat că mă număr printre câștigătorii programului, am aflat și că sunt însărcinată. Iar cum rezidența s-ar fi desfășurat într-o perioadă în care sarcina mea ar fi fost spre final, am ales să rămân acasă, pentru confortul fizic (dar și psihic) și pentru siguranța micuțeniei care avea să vină pe lume. 

Rămasă acasă, am continuat totuși să scriu și să-mi văd de proiectul literar cu care mă înscrisesem în program, în același timp gestionând și celălalt proiect, cel care creștea zi de zi în mine. Iar acum scriu aceste rânduri în timp ce Matilda doarme și prin somnul ei albastru scoate sunete de vietate marină pe care încă nu le pot traduce. 

Sunt recunoscătoare că am găsit înțelegere din partea organizatorilor și mă bucur că lucrurile au funcționat în felul acesta. Câștigarea bursei pentru proză scurtă a fost pentru mine semnul de care aveam nevoie. Într-o lume în care din păcate am lăsat mereu pe ultimul loc scrisul, din lipsă de timp, a însemnat că pot face ceva pentru a schimba lucrurile. Cel puțin pentru o vreme voi purta cu mine o doză generoasă de încredere și de gânduri bune pe care mă bazez pentru a-mi duce mai departe proiectele literare.   

🔸🔸🔸

Fotografii cu păsări

Fotografia păsările în zbor, chiar de sub ele. Asta a făcut toată vara aia, de dimineața până seara. Lua un vapor care făce curse între continent și insulă, se instala în punctul lui de observare, cu un pahar de cafea lângă, și fotografia pescărușii. Era obsedat să prindă poziția aia în care pasărea se afla chiar deasupra lui, cu aripile perfect întinse, cu picioarele nefolositoare. Mai apoi, în fotografii, pescărușii păreau că au fost fotografiați în timp ce se prăbușeau în mare.

Angajații de pe vapor îl știau, probabil credeau că e vreun pensionar plin de bani, care pierde vremea, cel mult un biolog interesat de viața pescărușilor. Îl salutau dimineața, îl întrebau dacă a început din nou treaba, el le răspundea politicos, apoi își găsea un loc și își vedea de fotografii.

Prânzul îl lua la un restaurant din port, de pe continent, unul nu foarte scump și ascuns de privirile turiștilor. Aici dimineața veneau bătrânii să-și bea cafeaua și să citească ziarul, iar la miezul zilei se umplea de funcționari din birourile portuare. După prânz, mai făcea câteva ture cu vaporul, mai ales că după-amiaza pescărușii erau din ce în ce mai activi. Pe la ora 18, la ultima cursă a vaporului, se întorcea pe insulă. Era plin de turiști în perioada aia a anului, așa că evita drumul principal. Fusese și el turist cândva acolo, acum era doar un localnic, își luase scuter, ca toți ceilalți, și învățase câteva cuvinte în limba lor, cât să supraviețuiască. 

Seara, în drum spre casă, se oprea uneori pe plajă, într-un loc mai sălbatic, și făcea o baie. Apoi se târa spre locuință, deși în ultima vreme mai făcea o ultimă oprire – un restaurant de familie în care se vindeau plăcinte cu cremă de lămâie. Lua la pachet mereu două bucăți și nu se atingea de ele până nu intra în curte, până nu se întindea pe un șezlong, până nu scotea din casă fotografia Iuliei, până nu o saluta și o așeza lângă el, pe celălat șezlong. Mânca apoi plăcintele, descărca fotografiile pe laptop, le selecta, le edita și, în timpul ăsta, se făcea întuneric. La miezul nopții, cu sau fără câteva beri, decidea că e momentul să se retragă în casă. Se culca mereu pe partea strângă a patului, având grijă să potrivească rama cu fotografia Iuliei în dreapta.

De când se mutase pe insulă, de un an și ceva deci, își angajase o menajeră din sat, pe care o și informase din prima: nu am bani în casă, nu e nimic de furat aici, te rog nu te atinge de fotografia soției mele. Lumea din sat se dovedise amabilă. Vecinii se oferiseră să-i arate împrejurimile, să-l ducă cu mașina, să-l ajute să care mobila. Dar nu de asta avea nevoie, ci de liniște, așa că respinsese orice încercare de prietenie și, într-un final, rămăsese vecinul ciufut, pe care îl saluți din politețe și care nu-ți răspunde de fiecare dată. 

Iernile pe insulă erau complicate, dar nu semănau cu ce lăsase acasă. Nu mai văzuse zăpadă, nici îngheț, doar vânturi pustiitoare în ianuarie și călduri sufocante în miez de iulie. Septembrie era cea mai bună lună. Temperaturile pe insulă ajungeau ziua la cel mult 30 de grade, iar noaptea scădeau chiar și la 20. 

O astfel de zi de septembrie a început pentru el cu urletele unei femei. A ieșit pe balcon dezorientat, în chiloți, ca să înțeleagă că vecina din dreapta își tăiase probabil un deget încercând să curețe peștele pentru ultimii oaspeți ai sezonului. S-a întins din nou pe pat, pentru alte cinci minute, apoi, meticulos ca de fiecare dată, a aranjat cearșaful și a pus fotografia Iuliei pe masă. Și-a tras pe el un tricou, o pereche de pantaloni scurți, aparatul foto la gât și, înainte de a pleca, a apucat un măr din bucătărie, pe care l-a mâncat în drum spre port. Își uitase acasă șapca, dar oricum soarele nu părea să mai aibă multă putere. 

Vaporul a venit la timp, aproape gol, și a pornit spre continent încărcat cu ultimii turiști ai verii întârziate. El și-a găsit locul potrivit și a așteptat. De obicei la ora asta cerul era plin de pescăruși ieșiți să-și umple burțile, dar nu și acum. Degeaba a așteptat însă zeci de minute, cât a durat cursa. Desigur că fusese o chestiune de curenți, cum îi explicase un marinar toamna trecută: păsările își aleg curenții cu care vor porni la drum, dacă nu le convine situația, mai bine rămân pe loc. Așa o fi fost și atunci, s-a gândit, încercând să identifice din ce parte bate vântul și dacă bate mai tare sau mai încet decât de obicei. A rămas pe vapor până când acesta s-a reîntors pe insulă, apoi din nou spre continent, dar nici de data asta n-au întâlnit în drumul lor păsări. S-a gândit atunci să ia o pauză, s-a retras într-o cafenea din portul marelui oraș, a cumpărat un ziar din care nu înțelegea mare lucru și s-a tot uitat mirat de jur-împrejur. Adevărul era că, oricât de ciudat ar fi fost, nu vedea nici măcar o singură pasăre. 

S-a gândit atunci la filmul lui Hitchcock, pe care îl văzuse cu Iulia de zeci de ori. Și-a spus că poate un pic, foarte puțin, începe să înnebunească. Apoi, la plecarea din cafenea, s-a oprit la masa unui bătrân. L-a întrebat dacă s-a întâmplat ceva cu păsările, iar bătrânul, uitându-se chiorâș, a răspuns, într-o engleză stricată, că nu știe despre ce e vorba. A încercat din nou să explice: păsările, nu mai sunt păsări în port, ceea ce e destul de ciudat, la ora asta erau sute, mii. Unde au plecat, știți ceva despre asta? Scrie în ziare? Dar bătrânul a dat din nou din umeri. 

Așa că s-a reîntors înspre dana 8, de unde lua vaporul, atent la orice semn din jurul lui. Însă lucrurile îi erau din ce în ce mai clare. De obicei la ora asta făcea zeci de fotografii, iar acum pur și simplu nu mai erau păsări. Probabil avusese loc vreun accident nuclear sau, cine știe, venea vreun cutremur, vreun val gigantic, un fenomen al naturii care alungă vietățile. A urcat pe vapor și și-a petrecut ziua pe punte, pe un scaun, uitând și de masa de prânz, pândind, atent la ce se întâmplă, încercând să prindă frânturi din discuțiile celor din jurul său, însă rezultatul a fost zero. Nimeni nu știa nimic, nimeni nu părea să observe. 

La finalul zilei, vaporul l-a lăsat pe insulă și s-a îndepărtat cu sunetul îngrozitor de sirenă, iar el s-a dus să-și ia plăcintele cu lămâie. Lihnit de foame, le-a mâncat în restaurant, sperând că o să aibă norocul să dea și peste proprietarii locului. Dar în seara aceea acolo se aflau doar doi chelneri tineri și nepricepuți, pe care nu-i mai văzuse până atunci. La plecare, l-a întrebat pe unul dintre ei, în engleză, dacă știe ceva de păsări. Tânărul a spus că nu înțelege întrebarea. Păsările. Le-ați văzut cumva azi? Eu fotografiez păsări și mă întreb dacă nu cumva s-a întâmplat ceva azi cu ele. Chelnerul a răspuns din nou că nu știe, apoi l-a chemat și pe celălalt. Știa ceva de păsări? Păsările din meniu? Nu, păsările cerului. Pescărușii și toate celelalte păsări care… Nu, nu știa nimic, de ce, s-a întâmplat ceva? Ce ar fi trebuit să știe?

În loc să se ducă spre casă, a decis să facă o oprire pe o plajă unde nimeni nu se încumeta să pășească, pentru că era plin de alge, dar care lui îi plăcea. Încă nu se întunecase, dar era pustiu, așa că s-a dezbrăcat, și-a lăsat aparatul foto și hainele împăturite pe nisip și a intrat în apa mâloasă, verde. Mirosul era intens, iar apa la ora aia era atât de calmă, lipsită de orice curent, ca un biet lac. S-a scufundat, apoi a ieșit la suprafață, a înotat până la geamandură, de acolo de unde se vedea o bună parte a satului de vacanță, dar și hăt, în depărtare, câteva puncte de lumină – continentul. Ultima dată când vorbise cu ea, Iulia îi povestise despre un articol pe care îl citise pe net: un bulgar salvase zece berze de la îngheț. Păsările se întorseseră din țările calde, dar acasă găsiseră, în martie, zăpada cât blocul, așa că fuseseră la un pas de a muri. Iar bulgarul le luase la el acasă, le cazase în sufragerie și le ținuse acolo două săptămâni. Era și o fotografie cu bărbatul mustăcios în mijlocul celor zece berze. 

Când s-a întors pe țărm, se întunecase. Cu greu și-a găsit hainele și aparatul foto, s-a îmbrăcat și a pornit către sat. Începuse un vânt destul de puternic și hainele umede se lipeau de el. Înainte de a intra în casă, vecina l-a oprit și l-a întrebat dacă nu vrea să cumpere niște pește, i-a rămas foarte mult, turiștii au plecat. I-a privit degetul bandajat și a încercat să-și dea seama dacă era întreg sau nu. A spus că da, ar dori. Femeia s-a bucurat, a luat banii și s-a întors imediat cu o plasă plină. A uitat să o întrebe ce pești erau. 

A intrat în curte și a lăsat plasa cu pești pe șezlong. Erau vii sau morți? A intrat în casă, apoi a ieșit să-i verifice. A băgat mâna în plasă, pe intuneric, ca și când cineva i-ar fi permis să se strecoare, pentru câteva secunde, pe lumea cealaltă. S-a înfricoșat. A luat plasa și a trântit-o în frigider, apoi a intrat în dormitor, s-a întins pe pat, a deschis laptopul și a căutat fotografiile pe care le făcuse toată vara, cu miile de pescăruși. Dar folderul nu era la locul lui. Fotografiile pur și simplu nu mai erau acolo. Cineva le ștersese de pe fața pământului. A aprins lumina și a încercat să se adune. Ce făcuse în ultimele luni? Fotografiase păsări zi de zi de zi. Apoi venise acasă, transferase fotografiile pe laptop, le analizase, le editase, le pusese într-un folder. Și unde erau acum? Cineva venise acasă la el, îi umblase în laptop și ștersese exact acele fotografii? Toate? Munca lui de o vară? Era imposibil. 

Dintr-odată i-a trecut prin cap că cineva îl urmărește, cineva încearcă să-l saboteze. Cine? Cine avea acces? Nu menajera, în mod sigur nu ea, nu putea fi vorba de o femeie simplă, care nu avea nici măcar telefon mobil. Dar atunci cine? A sărit și a stins lumina, apoi s-a uitat pe geam. Era oare cineva în stradă? N-a văzut nimic, așa că a revenit pe pat, a luat în brațe fotografia înrămată a Iuliei și a încercat să pună cap la cap tot ce i se întâmplase în ultimul an și jumătate. A adormit așa, chircit, chinuindu-și mintea să înțeleagă ceva din toate astea, și a fost ca și cum a ațipit o singură secundă. S-a trezit la 6.30. Atât arăta ceasul de pe noptieră. Era bine, putea respira, auzea sunete venite pe geamul întredeschis, vedea fotografia Iuliei lângă el, doar că nu putea să se miște. Nici măcar un centimetru. Era prins în interior și simțea că avea să rămână acolo pentru multă vreme.

Lavinia Bălulescu s-a născut pe 12 martie 1985, la Drobeta-Turnu Severin. Este scriitoare şi jurnalistă. A publicat trei volume de poezie, un roman şi un volum de publicistică: Mov (Prier, 2004), Lavinucea (ediţia I, Cartea Românească, 2007; ediţia a II-a, Casa de Pariuri Literare, 2017), Zmeii sînt de treabă (împreună cu tatăl ei, Constantin Bălulescu, Paralela 45, 2018), La mine-n cap (Cartea Românească, 2013), Terasa Fericirii (Polirom, 2018). Este autoarea cărții Steinhardt. Bughi mambo rag din colecția Biografii romanțate a editurii Polirom (2020). Este prezentă în mai multe antologii, iar două povestiri ale sale au fost transformate în scurtmetraje în regia lui Marius M. Bogdan. Scrie şi pe blogul personal, Ferma de gînduri. Lavinia a locuit în Drobeta-Turnu Severin, Timişoara şi Bucureşti, iar acum locuieşte în Cluj-Napoca.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.