un cristian | Rezidența de creație de la Țibănești | Fragment în premieră

un cristian (Cristian Cosma) este câștigătorul Burselor și rezidențelor Cărturești la ediția 2, pentru roman. Descoperiți mai jos cum a fost pentru el experiența din rezidența de la Țibănești + un fragment din romanul la care lucrează.

Am plecat la Țibănești cu inima cât un purice: copiii plângeau pe peronul gării și eu urma să-mi găsesc liniștea scrisului? Sigur că bursa Cărturești, o raritate prin România literară atât de plină de ifose, m-a bucurat. Cine nu s-ar bucura de o bursă? Sigur că simpla idee că urma să fiu plătit o lună de zile doar ca să termin un roman m-a făcut să mă simt mai bine. Doar că pe măsură ce ziua plecării se apropia mi se pusese un nod în gât. Libertatea de a termina un proiect literar nici nu mi se mai părea prea ofertantă. În fine, lucrurile s-au legat cumva când am descoperit în cameră peste 100 de cărți din colecția Cotidianul, iar programul de scris s-a redus simțitor, ceea ce a fost surprinzător de bine. Așa că-n prima săptămână n-am făcut altceva decât să citesc cum nu mai citisem de prin liceu, carte după carte, fără pauze de scris.

Țin să le mulțumesc celor implicați oficial în această poveste (Alina Aviana – Cărturești, Alexandra Mihailciuc și Șerban Sturdza – Asociația Maria și Pro Patrimonio), cât și celorlalți bursieri prezenți emoțional în ea (Ruxandra Burcescu și Raluca Nagy). N-am cum să nu o menționez pe tanti Lenuța, care ne-a răsfățat culinar, în timp ce familia Rusu a fost mereu pe fază.

Și, uite-așa, mai jucându-ne cu cățeii (măcar eu am plecat până să moară cei mici, n-am prins partea tristă a sejurului), mai cocoțându-ne prin copaci sau pe baloții de fân, am reușit cumva să scriu trei cărticele pentru copii și să nu mă-ntorc chiar cu temele nefăcute.

💬 un cristian

La un metru șaizeci moșul avea lumea la picioare. Nici nu trebuia să se suie pe prag pentru a-l privi pe câte unul mai semeț de sus, așa era căutătura lui. Laser. Într-o clipită arăta cu deștuʼ, ca-n filme: așază-te, simte-te ca acasă!, deși acasă nu era nimeni să toarne ca el țuica-n țol și s-o zvârle pe gâtlej. 
Tre să fii bărbat, nepoate!
Așa le spunea tuturor: rude, străini, creștini sau pocăiți, numai mie – știu, n-o să mă creadă nimeni –, numai mie-mi spunea pe nume, parc-ar fi știut c-o să rămân copilul lui de suflet. 
În noaptea când sufletul i-a ieșit din carcasa de porc, de-a rămas doar caroseria, de dus la cimitir cu alai și claxoane, am tulit-o din casă și-am pus prima data gura pe vișinată.
Tre să fii bărbat, Cristi! Bea o dușcă!
Nu beau vișinată! – mi-am zis.
Și-n cap mi se roteau găinile amețite, cărora le turna vișinată pe gât înainte de-a le lăsa fără cap.
Nu pot să nu le tai, mă doare sufletul să le omor, dar mă-ta mare vrea carne, mă-ta vrea carne și ție trebuie să-ți placă și carnea. 
Se-așeza în genunchi, cu orătania-n brațe, și-i turna vișinată pe gâtlej, o mângâia preț de câteva minute bune până o liniștea complet, își făcea cruce bolborosind ceva, apoi rămânea cu capul într-o mână. Dintr-o singură mișcare, cu briciul. Briciul cu care se bărbierea duminica-n zorii zorilor, înainte de mersul la biserică. Nu se-ndura să le taie cu toporul, ca pe niște animale oarecare. Erau păsările lui domesticite, puii lui crescuți cu grăunțe și povești. Și mamaia spunea că, de când făcea asta, nici măcar o picătură de sânge nu mai cursese din barba lui țepoasă. Briciul se-nroșea sâmbăta, înainte de prânz, apoi îl spăla cu ierburi și obrazul nu mai cunoscuse pată din propriul sânge. Nu știu ce să zic, poate o fi fost la mijloc și faptul că țiganul Andrei, frizerul familiei, îl învățase să se radă singur ca la carte. 
În cartier îl chemau nu numai la zidit case, că asta știa să facă zidarul, ci să și taie păsăretul. Pentru că toți se minunau de zburătoarele din curtea lui. Găinile lui bete nu dansau cu moartea. Închideau ochii și parcă se-nfigeau în pământ, cu aripile desfăcute, fără obișnuitele rotocoale care adunau copiii prin alte curți. Am fost și eu de câteva ori la spectacole, prin vecini. Nu puteam privi, și mai mult, de-atunci nici nu mai mănânc carne de pasăre. Mă luau cu forța. Cum să rămâi singur în casă? N-am înțeles niciodată spaima celor mari de-a rămâne singuri în casă. Trebuia mereu să fie cineva prin preajmă, să se-audă zgomote, foșnete, chiote, aplauze, cum naiba să aplauzi când taie o găină?, să se adune om cu om și să dea din gură despre toate prostiile și nimicurile. Iar tăiatul păsărilor era eveniment, nu glumă. Copiii veneau după pene de indian, cei mari mai stăteau la o masă, un vin fiert sau niște plăcinte cu brânză. Norocul meu cu ochelarii. Că lăsam mereu capul în jos și-i scoteam de la ochi. 
Ce-ai pățit?
S-au aburit.
De la ce? Și moșul m-a luat pe genunchi și m-a întors cu spatele la spectacol. Ți-e frică de sânge, recunoaște! 
Nu mai știu ce-am zis, pentru că nu-mi mai auzeam cuvintele de la chiotele celor din jur. Nu ochelarii mi se aburiseră, ci motorașul din cap mi se oprise. Ca orologiul bunicului de pe perete. Îl lăsa neîntors dinadins: Nu-l mai dădăci, femeie, n-avem găinile? Ce ne trebuie ceas?
Toți știam când se trezesc găinile, când apărea poștașul cu Viața Buzăului, când trimitea popa omul după tataia, când venea vremea să ne urcăm noi copiii în pat, când se-ntindea masa pentru toată familia, când trebuia închis păsăretul la culcare. Singurele momente de panică erau când suna telefonul la alde Ionel și-l chemau pe bătrân. Uneori se-ntorcea supărat: Iar tre să mergem să le facem proștilor o tencuială, alteori bombănea cât să-l auzim: Mă-ntreabă ce face ăsta micu, de parcă trebuie să le spun toată ziua că e bine și se joacă!
Nici nu trebuie să-ți scoți ochelarii, poți să-nchizi ochii. 
La închisul ochilor nu mă gândisem. Era atât de simplu. Nimeni nu și-ar fi dat seama că-mi era frică de cuvântul ăla care aduna atâta spectacol în jurul lor: moarte. 
Tataie, ce e moartea? De unde vine?
Mă, puiule, popa o să-ți zică la slujba aia a lui că e o viață mai bună, că de-aia face mă-ta mare colivă în sâmbăta morților și de câte ori își mai aduce aminte de scheletele băgate-n pământ cu lacrimi de crocodil. 
Nu înțelegeam.
Știi ce-i ăla un crocodil?
Nu.
Fă, mă-sa mare, nu știe copchilul ce-i ăla crocodil, să-i iei un crocodil de apă din Drăgaică duminică. Cum să nu știi, măi Cristi, ce-i un crocodil?
N-am văzut.
Păi ce vă-nvață la cămin acolo?
Poezii.
Ia să-i spui tu tovarășei educatoare să vă-nvețe și-o poezie cu crocodili, nu doar ce vă-nvață ele. 
Tu știi poezii cu crocodili?
A început să râdă. Râdeam amândoi. A mai băgat o dușcă.
Ce ziceam? 
Ce e moartea, îmi povesteai ce e moartea. Și tu ziceai că popa zicea că moartea e o viață mai bună.
Mă țambricule, toate le bagi la tărtăcuță. Dă-o-n scaieți de moarte, că nu știu ce să-ți zic. Nimeni nu s-a întors de dincolo, să ne spună. O să descoperi singur, e aici, vecină cu noi, doarme-n cimitir, dar e toată ziua la plimbare. O s-o recunoști când o s-o vezi, n-avea grijă. Nu tre să o cauți cu lumânarea. Tu doar închide ochii, numără până la cinci… Ia:
Unu, doi, trei, cinci…
Patru, cinci, nu-l mai sari pe patru, că de-aia vine frica, te grăbești să-ți deschizi ochii.
Unu, doi, trei, patru, cinci…
Și dacă tot ți-e frică, ia-o de la capăt. Un, doi, trei, patru, cinci… Ia-o mereu de la capăt, auzi? Când știe c-o numeri, se sperie. Un, un, un, un, până adormi. În somn nu te va găsi, n-o să te găsească niciodată. Ascultă la moșu, când vine moartea, că asta vine, grijania ei de boală fără leac, când auzi că vine moartea prin vecini sau chiar prin casă, bagă-te la somn. O oră să te bagi la somn. Așa am făcut și când mi-a murit tata, Gheorghe, străbunică-tu, și când mi-a murit mama, Rița, străbunică-ta, și când mi-au murit copiii. Fii deștept și trage un pui de somn. Lasă-i pe alții să se smiorcăie. Că e bine să plângi, dar nu te grăbi, plângi pentru tine, nu pentru ochii lumii. Și dacă tot am ajuns la partea asta, promite-i tu lu tataia că dacă pleacă el unde zic ăștia că e lumea aia de dincolo, o să te pui întâi pe somn și n-o să-l plângi, că dacă pleacă la nemuritori, o să te vadă mereu. Nu? Numeri încet, un, un, un, până adormi.

Și uite-așa moartea era mereu numărată și numele ei invocat aproape zilnic. Nici la fotbal nu se-adunau atâția copii, pentru că ăștia mari aveau echipele lor, chit că le era drag să vadă puștii cocoțați pe garduri să-i privească. Dar când se striga A murit cutare sau Hai să vedem cum moare cutare, se-adunau toate străduțele. Și dintre toți, Anghel părea să știe cum e cu așteptarea morții, deși nu mergea decât la îngropăciuni, nu la tăcerea de până la ultima suflare și priveghiul de dinaintea ultimului drum. De-asta-l și chemau ăi mai liniștiți să le taie păsările. Din gâtul lor sărea sânge, dar fără chiote și ochi iscoditori. Arătau ca niște cruci pe care le ținea drepte, până i se-nroșeau mâinile bătătorite, țepene precum ghearele de păsări după tăiere. Moartea pe care le-o aducea cu blândețe nu producea nici spectacol, nici zgomot.

Au venit și de la televiziune o dată, să vadă minunea, dar așa, neoficial, că cică nu se poate găină tăiată fără ultima reprezentație, fără o fântână de sânge pe două picioare și la fel a fost. A țâșnit jetul, după care s-a oprit, au rămas uimiți oamenii de la București. „La voi în cartier moartea e o limbă străină, până și animalele o învață fără probleme“ – a zis reporterul și-a plecat fără să filmeze nimic.

un cristian (pseudonimul lui Cristian Cosma, n. 1977, Buzău) este editor la Casa de pariuri literare, redactor la Observator cultural.
Între 1997–2007 a teoretizat și a pus în practică un parodic sistem editorial underground prin colecțiile etc., carmen și no name. Co-fondator al revistei de literatură Pana mea (2008), a semnat interviuri și a realizat suplimente în Observator cultural, România literară, tiuk! și Ziarul de duminică.
A publicat la Casa de pariuri literare romanul Morții mă-tii (2012), volumele de interviuri bătrânețea ucenicului alchimist – Octavian Soviany (2015) și ca motorul unui Ford din 1931 – Nora Iuga (2016); este coordonatorul antologiilor Prof de română (2018), În căutarea cititorului pierdut (2021) și Despre debut (2021) și autorul cărților pentru copii Visul lui Râde-n somn (2020), Nu și nu. Râde-n somn e supărat (2021), Râde-n somn și Mamaia (2022).

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.